El. Vestea ca el a plecat, ca nu mai e printre cei care zambesc, imbratiseaza, plang, muncesc si lupta.. Vestea ca el Nemuritorul a murit.. pe un morman de flori de vara sub privirile copiilor lui (cand dupa atatia ani a luptat sa-i aduca aici) cu acel tractor apasandu-i pe piept.. cu soarele verii deasupra si eu in alta parte gandind ca o noua fotografie pe plaja ar fi ceva inedit, chiar in acel moment, aceiasi clipa..
A murit M. (Mario). Nu inteleg de ce. La 45 de ani. A plecat in cea mai fericita zi din viata lui (imi place mie sa cred) - banca ii aprobase creditul de casa, copii erau cu el.. in sfarsit dupa atatia ani a reusit ceea ce nu sperase cu multi ani in urma.. Si sa mori. Sa mori de o moarte stupida. Pe un morman de pamant inflorit.. Sa mori in fata copiilor tai vazandu-i cum incearca sa-ti dea viata din viata lor...
Niciodata nu i-am spus nimic nemuritor. I-am spus cuvinte muritoare. O strangere de mana, un zambet, o tigara ceruta, un gest lasat in aer si peste noroi. Nu-si va aminti de noi, de copii lui.. Cred ca l-am iubit mai mult decat mi-am dat seama atunci cand traia. Era unchiul meu.
*
Am o multime de telefoane de dat. O multime de cuvinte muritoare de spus celor lasati acasa, in paduri, pe camp, in trecut.. O multime de gesturi vacuume de imprastiat peste ochii lor.. Insa nu. Nu pot sa-i sun.
Nu am sa-ti spun "Dormi in Pace" pentruca nu sunt sigur daca dormi cu adevarat. Am sa-ti spun cat voi trai unde sunt si ce gandesc, ce as fi vrut cat ai trait sa aud de la tine... toate in sufletul meu. Am sa leg un cablu conector intre mine si tine (tu, pamant). Te iubesc.
Atat.
E calatoria mea. E drumul meu, calea pe care m-am nascut si pe care trebuie sa o duc pana la capat. In final este viata mea (anonima). Ca si cum as fi altcineva, anonima spun.. (asa mi-o doresc eu).
